18/05/2011

11 Decembre 2007

Posted in Uncategorized la 11:55 pm de narfx

Mam’selle…Mam’selle Zayane … si tu savrais, mon Dieu…Hier matin, je t’ai vu en passant devant ma maison… a ete incroyable …toute la lumiere sur les murs de ma chambre a commence se tourmenter, crier…elle vacillait faible devant toi…en fin, tu m’as laisse dans l’obscurite, mais…c’etait une obscurite douce, mam’selle. Je dois dire…j’ai egratigne mes tenebres pour trouver une reponse …en echange, j’ai decouvert une vie nouvelle avec des gens de chocolat et des nuages de savon, et l’air…ah, l’air…des roses partout, mais… tu devrais savoir tout ce detailles…dans le monde d’ou tu viens ca c’est normal, non?

En fin, je ne peux pas laisser la feuille comme ca…on dit : Quand l’amour n’existe pas, la poeme se transforme en prose…

*Tant de mots je garde dans mes veines…

Mais toi, sans effort, tu mets le temps en peine…

Je suis glace d’epouvante en restant dans cette mer de desir

Et je voudrai, pour un moment…pour toi…

Le temps a pleine main je l’veux tenir…

*Mais tu apportes ta monde et tu la ranges sur ma peau

Et tu la trahis par un sourire… si brillant…si beau…

*Alors, les vagues attaquent tout ce que je suis…

Toutes mes souvenirs et toutes mes reves…

Je reste… le vent m’emousse les nerves…

Je sens – le temps s’enfuit…

21/12/2010

I am not Sylvia Plath

Posted in Uncategorized la 2:27 pm de narfx

I once wrote that “I’m no good with words” and someone asked me if it wouldn’t rather be “not” instead of “no”. I replied that it wasn’t the case and that it worked just as well. The two implied, nonetheless, different meanings to the phrase. I don’t have a way with words, for they do not sing to my readers, nor is their silence heartbreaking. They are not glass bells like those of trully outspoken writers. I am not Sylvia Plath. The connections that I build between me and the world are not bridges, but merely gates, slightly open, just enough for passers by to notice them. And yet, none of them was curious enough to willingly enter. I have posted no sign above the gates, nor is there any memory in the shape of a man that was, guarding the entrance. My words are simple; I hold no truth, for I don’t believe in it. If you name stability truth, then I might grant you that we, as psichologically patterned animals are subjected to some sort of a truth. But outside nature, there are no words for this power that people seek. Their twisted fabricated nuances are senseless. They do not define anything and they cannot hold anything down. You can’t stop the world from being what it is, not with words. Some speak softly, others ask, others beg and others scream in the most heart throbbing tone of voice.

And then there’s the silence.

That awful state of mind where the light is always too bright and the crowd is always too loud. The slow understanding that what you thought you knew is rapidly slipping through your fingers. There is no truth. People often talk about the void in their hearts, the lack of any emotion or about how time seems to stop for a while. But I know that’s just how the waiting feels. The long desperate waiting for air. The after-life of the past you. The grasp for tragedy in its most voluble form. The change.

And then there’s the tacit recovery.

Realising that the sun will always shine so bright and that people will never cease to laugh so loud over meaningless things. The gates remain open. The need for being aware does not die. This is the only truth I know.

20/10/2010

Parolat: I’m not gonna think about him

Posted in Uncategorized la 9:07 pm de narfx

Acest conținut este protejat prin parolă. Pentru a-l vizualiza vă rugăm să introduceți parola mai jos:

27/05/2010

Posted in Uncategorized la 7:31 pm de narfx

am prins si eu o bucatica de cer senin *smile*

25/05/2010

And so it is…

Posted in Uncategorized la 4:14 pm de narfx

Orice ai face, la 19 ani, totul e inutil. Ai vrea sa auda aceeasi melodie. La 19 ani urasti degeaba si totul devine foarte trist cand realizezi asta. Lonely summer.

18/04/2010

Worried kitty

Posted in Uncategorized la 8:15 pm de narfx

N-ai fraze lungi, nu cunosti sau inchizi ochii. Realizezi ca e mai usor sa te exprimi la persoana a doua, pentru ca vrei sa crezi ca nimic nu e al tau. Ai fi vrut alta viata. Una mai putin coplesitoare, pe care s-o digeri fara sa ti se faca rau. Sa-ti amintesti de fiecare zi ca de Craciunul din copilarie cand ignorai cearta din cealalta camera si nu auzeai decat fosnetul hartiei colorate. Special de fiecare data. Cand stiai unde-s cadourile ascunse si credeai ca nimic nu ramane ascuns la nesfarsit, dar ai descoperit rapid ca lucrurile nu stau chiar asa. Ai inceput sa te ascunzi pentru ca ceilalti sa te descopere, dar ai aflat ca tacerea ta nu-si gaseste ecou si ca esti o piesa care nu se potriveste in puzzle-ul lumii de afara. Lumea de dincolo de fereastra – intotdeauna departe, n-ai vrut nimic din ce-i al lor, in schimb te-ai expus cerand, implorand in continuu. Sa vrei e un lucru atat de complicat, sa ceri, sa primesti, sa-ti apartina, apoi sa plece. Sau doar sa ceri si sa nu primesti, apoi sa pleci. Vrei sa nu-ti pese, mai incearca. E mult mai usor sa vezi adevarul din spatele oglinzii si te intreaba prietenii in cel mai sincer mod, cand o sa te trezesti? Ai mintit intr-o dimineata de toamna si ti-ai lasat sufletul pe o banca de la Cuza; ai mintit si-a doua dimineata, multi ani mai tarziu, dar nimic nu mai era la fel. Nu te-ai mai asezat si odata cu tine a luat-o si timpul din loc. Mai intai zi dupa zi, apoi saptamana. Apoi luna dupa luna si te intreaba prietenii in cel mai sincer mod, cand o sa te trezesti? Tu le spui ca stii ce faci, ca nu esti naiva si ca „nu” face parte din vocabularul tau. Apoi revin cu picioarele pe pamant. „Nu!”, am zis „nu!” – adica NU pot sa ma impotrivesc. Ei na, stiu ce-am zis sau ce v-am facut sa credeti, dar e slabiciunea mea, singura. Fiecare are dreptul la o slabiciune, in viata. Din nou, la persoana a doua. Adica sa dansezi cu tine insati.insuti. Sa dansezi, ce sa mai. Nu conteaza unde, nu conteaza pentru cine. Conteaza de ce si cu cine. Adica sa ai sperante si asteptari de la viitor si sa stii ca nu o sa fii singur. Astepti alta viata, mai sunt cateva luni. Cand vara o sa insemne cu totul altceva fata de ce-a fost pana acum pentru ca nu mai exista limite absurde care sa te faca sa te simti vinovat. Nu o sa mai fii obosit si resemnat pentru ca nu o sa mai ai cand. Cand o sa te poti imbraca si purta cum vrei pentru ca ai toata viata la dispozitie ca ceilalti sa uite si altii sa se uite si pentru ca, de fapt, acum devii ceea ce poti deveni. Fara ca ei sa vada. Soare, carti, dans, jocuri, poate bani, plimbari. Visul unei nopti de vara, cu un xbox si-o chitara.

28/03/2010

Posted in Uncategorized la 9:16 pm de narfx

Nu stiu ce ma tine aici. Am 3 variante la dispozitie. Nu ma ajuta deloc teoria in momentele astea, avand in vedere ca din niciuna dintre situatii nu scap intreaga. Have mercy on me and let me go.

03/03/2010

Posted in Uncategorized la 11:32 pm de narfx

Bine, vreau sa ma astepte cineva cand ajung acasa. Sincer. Sincer, …

22/02/2010

Posted in Uncategorized la 1:13 am de narfx

Ascultand Alexandrina Hristov multe ore la rand n-o sa depasesc momentul.

Trebuie sa ai rabdare sa fii dezamagit(a) cum trebuie, dar eu nu plec nicaieri.

14/02/2010

Sleeping with ghosts

Posted in Uncategorized la 2:19 am de narfx

N-am de ce sa mint, nu ma simt bine. As putea sa imi adun laolalta toate necazurile care-mi „distrug viata” sau sa spun ca „imi urasc parintii”, dar nu e doar atat. Nu e cu mult mai mult, imi pare rau sa spun ca esenta e totusi un cliseu si doare sa stiu ca ma intelegi atat de bine. Nu ti-as fi dorit niciodata viata mea, sau a lui, sau a ei. S-au intersectat toate intr-un mod aparte si aproape as putea spune ca a fost o strategie, dar una putin cugetata. Nu stiu cum am ajuns sa te am prin preajma si nu inteleg de ce vrei sa ramai sau daca vrei intr-adevar sa ramai. Pleaca si nu se mai intorc – mi-a fost dat sa inteleg acum o viata, cand el a urcat in acceleratul catre Bucuresti de la ora 5 dupa-amiaza, fara sa priveasca inapoi. Nu am condamnat niciodata pe nimeni in privinta asta, am inteles ca toata lumea urca la un moment dat intr-un tren catre un anume loc; ei stiu mai bine incotro vor sa calatoreasca si ce peisaje vor sa priveasca dincolo de fereastra. Oricum majoritatea se trezesc abia la capatul drumului, obositi si cu o vaga impresie despre ceea ce au lasat in urma. Nu le-am cerut niciodata nimic si nici nu o voi face, in primul rand pentru ca imi lipsesc cu desavarsire tendintele de a-i constrange pe altii si apoi pentru ca imi dau seama ca nimeni nu imi ofera mie ceva – isi hranesc orgoliile, isi mascheaza complexele sau isi vindeca ranile – ori eu nu vreau sa fiu responsabila de eventualele esecuri; esecurile lor sau esecurile mele – in orice caz, n-ar iesi nimic bun din asta. Ce-i drept, unora poate le-am cerut prea mult fara sa le zic vreun cuvant, pentru ca am crezut in ei; dar nu au plecat fara sa-si primeasca „multumesc”-ul de rigoare. Am jucat toate jocurile astea nefericite in ploaie si rareori vedeam dincolo de perdeaua de apa.
Privind lucrurile cumva de sus, mi s-a parut intotdeauna ca viata mea se deruleaza ca pelicula de pe o rola metalica si tind sa cred ca multe dintre momentele de asa-zisa fericire pe care le-am trait au fost rezultatul combinatiilor unor imagini imprimate in mod fatal pe cortex. Nu e o exagerare – de altfel, observi dupa un timp cum anumite sentimente si reactii sunt confectionate parca dupa un tipar, iti dai seama ca n-ai strop de imaginatie si ca nu ai, de fapt, ce sa oferi celorlalti. Doar astepti clipa si locul pentru a interpreta unul dintre roluri si speri ca cineva sa te aplaude; pacat ca esti atat de constient de tine. Marturisesc ca asemanarea randurilor de mai sus cu scenariul pentru un scurt metraj nu e intamplatoare – astept oferte. Cartea poate sa mai astepte. Cine dracu` mai citeste, oricum?! In plus, randurile din capul meu par scrise de un profesionist, un scriitor sensibil, de calitate, care stie sa descrie atat lumina din ochii mei la apus, precum si ghinionul de a fi pierdut autobuzul, de a fi talharita si de fi calcat intr-o materie obscura, toate in aceeasi zi. Asadar, cartea poate sa mai astepte.
Heh, cate vise! Si niciunul nu spune nimic despre mine, de fapt, orice ar zice Voltaire. Sa judeci un om mai degraba dupa intrebarile sale, decat dupa raspunsuri, zice dumnealui. Probabil m-ar considera un om egoist, regret sa spun asta, cam toate intrebarile pe care le adresez imi vizeaza persoana. Ce-i drept, conteaza si cui te adresezi, de la cine astepti raspunsuri – unele dintre acestea nu se judeca. Cei mai multi suntem ascunsi, irationali sau pur si simplu nebuni si nu puteti avea incredere in noi. In mine. Nu fara motiv, evident, dar nu m-ai intrebat inca „de ce?” – nimeni altcineva nu mi-ar intelege raspunsul, doar tu, din clipa in care ai fi pregatit sa intrebi.
La multi ani!

Pagina următoare

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.