06/09/2009

Blue dress

Posted in Uncategorized la 8:22 am de narfx

Pur si simplu. E o dimineata frumoasa. Era sa-mi pierd iar gandurile uitandu-ma excesiv pe geam. Abia acum ma apuc sa citesc Invitatie la esafod (da, asta e pauza, dupa 2 pagini) si m-am gandit, cum ma gandesc de obicei cand incep sa citesc ceva frumos, la romanul lui June. Ma intrebam singura de ce dracu` reusesc sa scriu atat de putin uneori (vezi posturile anterioare). Ce-i drept, daca a fost vreodata sa cred ceva despre mine, a fost aceea ca-s omul esentei; dar nu sunt tocmai mandra de asta. Imi definesc scrisul ca fiind un scris „impachetat” – ca un cadou primit in cea mai proasta zi din viata ta. Nu iti dai seama exact ce e inauntru, dar auzi ceva ticaind, simti ceva miscandu-se, sau auzi o melodie cunoscuta cantand in surdina. Uneori cadoul da pe-afara, si-atunci poti spune sigur ca nici macar n-am avut timp sa-l impachetez cum trebuia. Dar ce poti spune, de fapt, in esenta? Ar zice unii ca esenta rezida-n detalii. Bine spus, doar din perspectiva ca detaliile iti pot schimba viata, dar n-ai sa recunosti asta niciodata. Te privesti de sus, faci abstractie de faptul ca erai fumat, beat si ai ajuns la ea la 3 dimineata si brusc se trece la scena in care sta pe marginea patului si iti spune ca nu vrea sa vorbeasca prea mult, ca-i prea zen azi, dar ca ea o sa plece si n-o sa se mai intoarca niciodata. Eu cred ca esenta rezida-n esenta si ca oricum, detaliile-s doar o stare mentala. Asa cred pentru ca asa simt. S-ar putea sa simt asa pentru ca dimineata asta m-am trezit intr-o alta camera, era deja toamna si nu aveam pe nimeni sau nimic in cap; nimic special adica. Restul procesului ramane de urmarit.
Poate ca June o sa scrie de-adevaratelea ceva frumos. Dar June e pana la urma o formula matematica, un tablou pe un perete si nimic mai mult. June e combinatia dintre el, el si el; e pata de culoare recesiva si lungile ore de aseptare.
Intotdeauna am crezut ca singuratatea scrie cele mai bune si mai frumoase romane. Din punctul asta de vedere, ea n-a fost niciodata straina de dependentele ei, caci despre asta vorbim, nu? Stiu ca nu vreti sa recunoasteti, dar leacul singuratatii nu-i niciodata ceva real. Nu au salvat-o nici el, nici el, nici el; doar i-au pus drogul in fata, iar ea l-a luat, din plictiseala. O plictiseala crunta, numiti-o singuratate. Cealalta obtinuse inainte mai mult decat si-a dorit vreodata din starea aia de letargie. O sa obtina si acum acelasi lucru, pentru ca recunoaste ca nu o face complet nefericita. O sa aiba timp sa citeasca, sa invete si o sa se simta iar ca in clasa a noua.
Imi pierd rabdarea.poate scriu mai tarziu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: